Sursa foto: wikipedia
Ceaiul este, de fapt, o
băutură obţinută prin infuzarea frunzelor sau mugurilor din arbustul de ceai,
numit Camellia sinensis pe care-l aveţi mai sus în imagine.
Povestea ceaiului începe în provincia
Yunnan (China) în urmă cu mai mult de 5000 ani. Există foarte multe legende
privind descoperirea acestei băuturi, însă cea mai cunoscută este cea a împăratului
Shen Nung. Acesta a dat un edict care specifica fierberea apei drept
obligatorie, ca măsură igienică, iar într-o zi de vară, pe când se odihnea,
servitorii săi au fiert apă pentru băut. În această apă au căzut frunze din arbustul
la umbra căruia se aflau, împăratului i-a plăcut această infuzie şi astfel a apărut
ceaiul.
Acesta a ajuns în Europa în
jurul anului 1606 când s-a înregistrat prima ladă cu ceai, într-un port din
Amsterdam. Ceaiul a devenit o băutură la modă printre olandezii bogați și din
Olanda s-a răspândit și în alte țari din vestul Europei. La curtea engleză,
obiceiul de a bea ceai a fost introdus la mijlocul secolului al XVII-lea de
către prințesa lusitană Ecaterina de Braganza in urma căsătoriei cu viitorul
rege Carol al II-lea al Angliei. Britanicii au preluat cu entuziasm obiceiul,
fiind și în prezent unii dintre cei mai mari consumatori de ceai.
Camellia sinensis este o
plantă persistentă care crește spontan mai ales în zonele tropicale și
sub-tropicale.
Sunt cultivate două varietăţi
principale ale plantei: varietatea cu frunze mici de China (C. sinensis
sinensis) și cea cu frunze mari de Assam - stat din N-E Indiei (C. sinensis assamica).
În funcţie de tipul de
procesare, identificăm ceaiul alb, ceaiul negru, ceaiul verde, ceaiul oolong şi
ceaiul pu-erh, toate provenind din aceeaşi plantă.
Ceaiul
alb
Provine din mugurii şi
frunzuliţele foarte tinere pe care încă se distinge puful alb. Acestea sunt
uscate la o temperatură scăzută (de multe ori la soare) pentru obţinerea unui
grad mic de oxidare. Infuzat, ceaiul alb dă un lichid limpede și de culoare
foarte deschisă, cu savoare delicată.
Ceaiul
verde
Este obținut oprind oxidarea
frunzelor de ceai prin uscarea acestora imediat după recoltare. Oprirea
procesul de oxidare se face, în majoritatea cazurilor prin metode termice care
distrug enzima responsabilă de oxidarea frunzelor (fie prin metoda tradiţională
chinezească de prăjire în tigaie, fie prin metoda japoneză cu abur fierbinte).
Acest tip de ceai are o ușoară nuanța verde-gălbuie şi aromă delicată
specifică.
Ceaiul
oolong
Este un fel de ceai tradiţional
chinezesc, semioxidat, situându-se între ceaiul negru şi cel verde (din punct
de vedere al oxidării). Infuzia are o culoare de la verde deschis până la auriu
închis, iar aroma sa poate fi ierboasă, florală sau fructată, lăsând în gură un
gust dulceag.
Ceaiul
negru
Acest tip de ceai se realizează
lăsând frunzele de ceai să oxideze complet, în mod natural. Infuzia are
culoare roșiatică cu gust mai intens decât al ceaiurilor mai puțin oxidate,
putând avea arome de migdale, flori sălbatice, fructe, malț. Este cea mai consumată
formă de ceai, în ţările europene.
Ceaiul
pu-erh
Denumirea sa provine de la târgul
cu acelaşi nume, din provincia Yunnan, unde se găsea. Este singurul tip de ceai
care se îmbunătățeste pe măsură ce se învechește, un ceai pu-erh de bună
calitate obţinându-se printr-o învechire de mulţi ani. Ceaiul este disponibil în
diferite stadii de oxidare, iar procesarea sa presupune şi comprimarea
frunzelor în diferite forme. Infuzia este limpede, are culoare roșiatica și un
gust puternic, cu atât mai catifelat cu cât ceaiul este mai vechi.
Sper
că nu v-am plictisit şi că vi s-au părut interesante lucrurile astea. Eu
personal nu ştiam că ceaiul înseamnă infuzarea unei singure plante şi mereu
m-am întrebat ce conţine ceaiul alb sau ceaiul negru. Sunt o consumatoare a
acestei băuturi, atât în scop curativ, cât şi de plăcere şi plănuiesc să vă arăt
şi vouă ce ceaiuri beau eu.
Pupici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc pentru comentarii, pupici.